Despre arta vorbirii

Initial voiam sa vorbesc despre glume.

Apoi pe masura ce scriam mi-am dat seama ca abordarea e gresita si ca de fapt ideea este alta.
Am sa va scutesc deci de pista care m-a dus aici si am sa va prezint doar aici-ul.
M-am razgandit, aveti totusi nevoie de o introducere in subiect, asa ca, voilà:


Cand eram mai mic ... mic domle ... 4 ani, hai 5 - 6, aveam un joc, care il jucam singur : alegeam un cuvant si il repetam pana ii pierdeam reprezentarea, iar apoi abia il mai puteam rosti.
Imi aduc aminte ca am reusit sa spun "scrob" pana cand la un moment dat nu mai spuneam corect si aveam nevoie de secunde bune sa imi dau sema la ce anume se refera si care este cuvantul.

Dupa multa vreme, mi-am adus aminte si am ajuns la concluzia ca oamenii reusesc sa uzeze cuvintele, folosindu-le zi de zi, le golesc de insemnatate, de esenta si le lasa fara obiectul reprezentarii lor. Suna doct? :) Asta pentru ca sunt :)).

Acu teza revizuita : cuvintele in sine nu cred ca au vreo putere, cred ca niciodata la inceput nu a fost cuvantul. A fost intentia omului materializata in acest fel, putea la fel de bine sa fie orice altceva. Cuvintele sunt de fapt reprezentarea puterii personale a individului in raport cu intentia sa.

De exemplu la teatru : vi s-a intamplat macar odata sa vedeti un spectacol in care vocea si timbrul unui actor, felul de a isi recita replicile, sa va faca sa percepeti ceea ce vrea sa transmita cu tot corpul, la un nivel fizic?
Sau cand intr-un joc de poker un jucator iti spune "All in!". Si dupa cum a spus-o, stii ca "are", stii deja ca e mai bun ca tine ...
Sau cand iti spune cineva apropiat cat de dor i-a fost de tine ... sau cand cineva ti-a spus ca te iubeste, si cand ati simtit asta cu totul, sau ca nu te mai iubeste :) ... sunt cazuri in care oamenii comuni pot imprima putere cuvintelor.
Spun asta deoarece se intampla foarte des sa auzim enunturi goale, care, judecate dupa forma lor, ar trebui sa ne miste, si totusi cumva, nu reusesc.

Cred ca pentru a da forta unui cuvant este necesara in primul rand sinceritate, apoi de incarcatura pe care mesajul o are asupra posesorului, a vorbitorului, aceasta forta care initial este una de apasare sau atractie asupra celui care urmeaza sa vorbeasca se transforma dupa impartasirea mesajului, intr-o legatura puternica intre "orator" si "auditor".

In concluzie, consider ca oamenii sinceri, care sunt obisnuiti sa isi trasca viata cu o anumita incarcatura, care fac loc "sacrului", in viata lor ...cred ca ei sunt cei care reusesc sa dea cuvintelor viata, sa ne vorbeasca frumos, sa ne faca sa rezonam la ceea ce ne impartasesc.
Artistii mai, artistii :)
Asadar ... mai cu ... simtire :)