Fatha, in puii mei fatha, ti-am zis fatha ...

Domle` ... este blog personal nu? Este! Poate exista si blog impersonal? Un subiect bun pentru momentul in care chiar nu am sa mai am ce sa spun, dar totusi voi vrea sa spun si eu ceva.

Pai daca este blog personal sa va povestesc o intamplare hazlie petrecuta aseara.
Pentru a intelege comicul situatiei, spun asa : mai am multi ani pana la 30, cine ma vede nu imi da atatia ani cati am, par mai tinerel.
Saptamana care a trecut nu am reusit sa ma barbieresc, purtam deci, pe fata o barba de o saptamana.

Bun. Acestea fiind premisele de la care pornim, ii dau drumu cu povestirea.
Mergand de la serviciu inspre casa, cu mainile in buzunar, nici repede nici incet, cat sa ma pot bucura de aerul de afara. In fata mea doua fete, tinerele dupa tinuta, sa zicem 17-18 ani. Vorbeau intre ele, destul de tare cat sa le pot auzi de la 2 m in spatele lor. Discutau ceva de genul : "-Fatha, lasa-ma fatha si cu ala... -Fatha, decat fatha ala de care spui tu ala care tot timpul poarta acealasi tricou ..." .

Ati inteles cam la ce mod se purta discutia. Aceasta discutie nu avea cum sa fie amuzanta o perioada de timp mai mare de 2 minute, asa ca am decis sa grabesc pasul. Trecand pe langa ele, fetele s-au uitat putin la mine, apoi au inceput un nou dialog : "Fatha! Ai vazut? Nu a zis nimic fatha, nici macar nu a fluierat! Du-te zi-ii ceva fatha! - Lasa-ma fatha, ce`s eu? Monica Gabor sa umblu cu mosnegi ca Irinel Columbeanu?" !?!?!

Adica eu! Mosneagul eram eu. Stupoare.
Acu, nu ca mi-as fi dorit sa fiu intrebat de sanatate de cele doua fatuci, dar avand in vedere ce s-a intamplat, as fi preferat prima varianta.
Am ajuns acasa si m-am barbierit. Nu se mai putea asa. Inceapea deja sa ma deranjeze.

Fatha, in puii mei! Fatha m-am barbierit, fatha. La naiba!

Salvati cuvintele

La inceput a fost Cuvantul. Era suficient ca Omul sa intoneze ceva, pentru ca acel ceva sa capete contur si sa devina.

Acum avem cuvinte. Multe. Din ce in ce mai multe. Se calca pe picioare. Se sfasie intre ele. Devin nemiloase. Isi pierd sensul si ratiunea de a exista.

Ele sunt o consecinta a raportului tinzand tot mai mult spre zero dintre sacrul si profanul din viata noastra.
Asistam cum pe zi ce trece apare o noua modalitate pentru noi oamenii de a comunica mai usor.
Telegraf.Telefon.Pager.Telefon mobil.Twitter.YM... Toate inventate si menite sa ne apropie in uitarea colectiva prin care ne departam unii de altii.

Vorbim mult. Spunem cuvinte. Le scriem. Le inventam pe masura ce ele nu ne mai pot incapea gandurile, ies deformate, fara suflu, fara putere, multe, prea multe ...
Dumnezeu a incetat sa existe in momentul in care a incercat sa ne inteleaga pe fiecare. Nici El nu a putut. Abia auzea vag zarva generala. Poate ca va reaparea in momentul in care noi oamenii vom fi mai milosi cu ele. Vom inceta sa le mai devoram. Cuvintele. Cand le vom menaja, folosind din ce in ce mai putine. Pana la unul. Cuvantul.

Poate ca atunci Dumnezeu isi va schimba statusul. Din "afk" in "available".

Telul meu pentru ziua de maine : voi trai din 30 de cuvinte.

Intrebare

Ce s-ar putea spune despre o fata de doua zeci de ani, frumusica, cu ochii mari, caprui, cu gropite pe spate si zambet echivoc?
Atat.

Morir de amor...

Desi planuisem altceva ... va fi un post dedicat celor care inca mai danseaza.

Este vorba despre oamenii care nu au trisat dragostea, nu au ales sa o ocoleasca, aruncandu-i cand si cand priviri discrete, multumindu-se sa primeasca macar atat cat ofera si sa ofere atat cat le permite propriul echilibrul. Ma refer la cei care au luptat cu ea, au stat tot timpul fata in fata cu ea, care i-au acceptat invitatia ... Cred ca mai potrivit este : au dansat cu ea. Fara incetare, clipa de clipa ... in continuu. Tango.

In dansul lor cu dragostea, oamenii se mistuie, ard incet incet, pentru ca nu pot sta in prezenta ei fara a fi afectati. Ganditi-va la Ea ca la cel mai frumos foc de tabara care l-ati facut, ca un soare mai mic cu care puteti dansa, care va tine, in jurul caruia gravitati, care la inceput va incalzeste cate putin urmand sa arda din ce in ce mai puternic ...

Nu avem prea multe optiuni: putem sa ne eschivam de ea, sa o ignoram, sa flirtam cu ea de la distanta. Dar odata acceptata "invitatia la dans" , oamenii nu au cum sa castige, este de undeva deasupra lor, un dansator net superior, care inventeaza mereu noi pasi, care cateodata ne prind nepregatiti, care improvizeaza si surprinde cu o viteza uluitoare pe masura ce notele curg.

Si atunci de ce am alege sa intram in acest tango fara de sfarsit? Ce avem de "castigat" ? Poate ca aceasta ardere a sufletului aduce odata cu ea purificarea. Poate este si singura cale. Poate ca nu...
Poate ca este mai "sanatos" sa alegem calea cerebrala, cognitiva, rationala. Si din nou... poate ca nu.

Cert este ca, atata timp cat muzica se aude, nu cunosc lucru mai frumos decat acest dans...

Ce le ramane oamenilor ... sa isi traiasca frumos viata intr-un continuu "morir de amor".

Va urez auditie placuta:
http://www.youtube.com/watch?v=6iAZ8D1Vl20


PS: Da ... stiu ca melodia din link este salsa si nu tango :)

Despre timp, bani, libertate si ... legatura dintre ele

Am sa incep cu cliseul "timpul inseamna bani".

Perfect adevarat ar spune toti cei care pe care tumultul vietii i-a facut sa uite de fapt de unde au ponit si unde voiau sa ajunga, ratacitii le-as spune :).

Uitam de el si continuam... (Uitati de el!)

17 - 18 ani ... lumea este a mea ... o gramada de vise frumoase, toate realizabile : am o prietena, am sa ma casatoresc cu ea (ce ne-ar putea desparti? NIMIC!), am sa calatoresc pe toate continentele (nici nu`s asa de multe), am sa alerg suta de metri sub 12 secunde (100 m? un fleac ...), voi citi tot ce insemna literatura de calitate (am si eu standardele mele, iar timp ... timp nu este?) ...
Se intampla in perioada in care "timpul avea o nesfarsita rabdare cu oamenii". Dar odata cu trecerea, timpul isi pierde si el rabdarea. Dar El ... la cat de batran este ... ma gandeam ca ar trebui sa fie si intelept, iar inteleptii stiu ca rabdarea este una dintre cele mai de pret virtuti. Dar nu ...

23-24 ani ... lumea a ramas a mea. Visele? Toate acolo, poate Ea nu mai este acolo, dar visul a ramas. S-au inmultit ... au trecut ani in care am constatat ca pot mai mult, vreau mai mult ...

Apar primele probleme in momentul in care dau piept cu a trai pe cont propriu ... timpul incepe sa devina (timpul - timpul / 3). Asta se intampla deoarece ... nu stiu ... se intampla si gata. Pentru ca trebuie sa plateasca cineva chiria, mancarea si celelalte lucruri care deocamdata sunt "suport" pentru indeplinirea viselor ...

Ajungem la momentul cand cu tristete constatam ca pentru indeplinirea viselor avem nevoie de bani.
"Pai si aia cum ii fac?" Ma duc in fiecare zi la munca, 8 ore macar, ma duc si muncesc pentru libertatea mea, pentru visele mele. Pentru biletul la filmul care a aparut si vreau sa il vad, pentru spectacolul de teatru, am vazut afisul... pentru o carte care vreau sa o citesc, pentru o prajitura cu afine (si daca are zahar ce?), pentru inchirierea terenului unde joc fotbal(nu, nu e sport de golani!), pentru sticla de bere care o beau din cand in cand cu prietenii, pentru un buchet de flori (pentru ca le plac, iar noua ne place cand ele zambesc), pentru ... Si daca am multe, si tin la ele, si STIU INCA faptul ca ele sunt REALIZABILE, TOATE ... Deci ce fac? Cred ca pentru o perioada am sa muncesc mai mult ... va fi greu dar va merita efortul ...

Asa incepe sloganul "timpul inseamna bani" sa prinda contur si sa capete iz de adevar. Timpul trece, incepem sa facem compromisuri, dupa compromisuri, uitam cu usurinta ca banii sunt doar un mijloc si nu un scop in sine ... uitam de tanarul de 17-18 ani si privirea lui care spunea "timp ... timp nu este?". Nu mai vedem afisul spectacolului de teatru, la cinema ajungem mai rar decat la muzeu, florile oricum se ofilesc ... Prietenii? Muncesc si ei ... sunt ocupati, mai iesim, dar MULT mai rar.

Incet incet, banii devin scop in sine, in ciuda faptului ca ... bani se pot face, timp nu. Vreau 100 lei. Daca am x ore , ii fac. Ce se intampla daca vreau x ore? Primim 24 in fiecare zi ... alea sunt, nu se stie cate zile, indiferenti cati bani am avea.

Am sa ma opresc la 23-24 ani ... pentru ca daca continui as face-o in necunostinta de cauza.
Voi relua candva subiectul de la paragraful 29-30 ani.
Dar asta ... peste muuuuuulti muuuuuuulti muuuuuuulti ani. :)

De ce blog?

Pentru ca traiesc cu impresia - probabil gresita - ca am si lucruri interesante de spus. Daca aveti noroc am sa le scriu aici, daca nu ... ce pierdere imensa pentru umanitate. Hahahahaha.

De ce "Omul momentului" ?

Pentru ca asa am fost catalogat de catre ... ... "o prietena din facultate". Nu are nimic de a face cu sintagma "omul momentului" ~ "pe val". Nu. Mi-a spus asa pentru ca i se parea ei ca sunt coleric, ca actionez sub impulsul momentului.

Cam atat pentru primul post.Intr-un post urmator : despre timp si bani ... si poate despre legatura dintre ele.