Hai sa vedem care o are mai ... de demult

Prima amintire.
Primele cateva...

Imi amintesc vag de un caine mare alb si latos. Si de maica-mea si taica-meu imbracati ca niste hipioti, cum se uitau la caine. Si la mine. Pentru ca eram si eu acolo. In cusca.

Mereu le-am spus alor mei ca imi aduc aminte lucruri de pe la varsta de 2-3 ani. Nu prea m-au crezut. Le-am zis ca aniversare de 4 ani am facut-o la tara, ca stateam pe prispa si am mancat tort si am baut brifcor... ei nu prea isi mai aduc aminte, deloc chiar.

Apoi la trei ani si ceva ... tin minte ca am fost sa fac o poza, si m-au pus pe un scaun ... sa stau cuminte acolo. Din momentul in care m-au pus pe scaun pana au venit iar sa ma ia mi s-a parut o vesnicie, mai aveam putin si plangeam, lucru care se poate vedea si in poza. De catre mine.
Parintii mei cand se uita la poza spun: "uite ce frumusel si cuminte era". Cum ar veni ca acum sunt doar frumusel. M-au stricat. Societatea, da :). (Ce acord subiect-predicat...)

Cat despre povestea cu cainele si hipiotii ... am aflat ca a fost adevarata ... pentru mine cel putin.
Au venit parintii mei la tara, sa ma vada. Eu fiind un mare taran inca de mic copil. Bunicii nu erau acasa, erau la ... prasit. Eram acasa cu matusele mele si cu verisorii mei. Au venit ai mei ... s-au apucat de baut pe acolo ... taica-meu mai ales.
Dupa ceva timp au constatat ca eu lipseam. M-au gasit in cusca la cainie.
Tinand cont ca aveam 2 ani si ceva, pot sa va spun cu siguranta ca era un caine mare, de care se temeau toti, pentru ca era rau.
Au asteptat pana a venit bunica mea de la camp sa ma scoata de acolo. Bunica-mea nu se temea de caine. Femeie apriga bunica ...

Sau cand am fost la mare cu parintii si cu nasii mei de botez. Nasii mei au o fata cu 1 an mai mica decat mine. Mona ...
Dar nu am sa v-o povestesc asta acum...

Despre arta vorbirii

Initial voiam sa vorbesc despre glume.

Apoi pe masura ce scriam mi-am dat seama ca abordarea e gresita si ca de fapt ideea este alta.
Am sa va scutesc deci de pista care m-a dus aici si am sa va prezint doar aici-ul.
M-am razgandit, aveti totusi nevoie de o introducere in subiect, asa ca, voilà:


Cand eram mai mic ... mic domle ... 4 ani, hai 5 - 6, aveam un joc, care il jucam singur : alegeam un cuvant si il repetam pana ii pierdeam reprezentarea, iar apoi abia il mai puteam rosti.
Imi aduc aminte ca am reusit sa spun "scrob" pana cand la un moment dat nu mai spuneam corect si aveam nevoie de secunde bune sa imi dau sema la ce anume se refera si care este cuvantul.

Dupa multa vreme, mi-am adus aminte si am ajuns la concluzia ca oamenii reusesc sa uzeze cuvintele, folosindu-le zi de zi, le golesc de insemnatate, de esenta si le lasa fara obiectul reprezentarii lor. Suna doct? :) Asta pentru ca sunt :)).

Acu teza revizuita : cuvintele in sine nu cred ca au vreo putere, cred ca niciodata la inceput nu a fost cuvantul. A fost intentia omului materializata in acest fel, putea la fel de bine sa fie orice altceva. Cuvintele sunt de fapt reprezentarea puterii personale a individului in raport cu intentia sa.

De exemplu la teatru : vi s-a intamplat macar odata sa vedeti un spectacol in care vocea si timbrul unui actor, felul de a isi recita replicile, sa va faca sa percepeti ceea ce vrea sa transmita cu tot corpul, la un nivel fizic?
Sau cand intr-un joc de poker un jucator iti spune "All in!". Si dupa cum a spus-o, stii ca "are", stii deja ca e mai bun ca tine ...
Sau cand iti spune cineva apropiat cat de dor i-a fost de tine ... sau cand cineva ti-a spus ca te iubeste, si cand ati simtit asta cu totul, sau ca nu te mai iubeste :) ... sunt cazuri in care oamenii comuni pot imprima putere cuvintelor.
Spun asta deoarece se intampla foarte des sa auzim enunturi goale, care, judecate dupa forma lor, ar trebui sa ne miste, si totusi cumva, nu reusesc.

Cred ca pentru a da forta unui cuvant este necesara in primul rand sinceritate, apoi de incarcatura pe care mesajul o are asupra posesorului, a vorbitorului, aceasta forta care initial este una de apasare sau atractie asupra celui care urmeaza sa vorbeasca se transforma dupa impartasirea mesajului, intr-o legatura puternica intre "orator" si "auditor".

In concluzie, consider ca oamenii sinceri, care sunt obisnuiti sa isi trasca viata cu o anumita incarcatura, care fac loc "sacrului", in viata lor ...cred ca ei sunt cei care reusesc sa dea cuvintelor viata, sa ne vorbeasca frumos, sa ne faca sa rezonam la ceea ce ne impartasesc.
Artistii mai, artistii :)
Asadar ... mai cu ... simtire :)

Cam asa...

Aici locuiesc.

Aceasta este gradina.

Prin oras.

"La Grande Place" - Centrul orasului, amenajeaza casute si tot felul pentru Craciun.

Un tunel care da in piata centrala.

Omul cantinei si a sa varsta

Daaa. Al momentului. Si al cantinei.

Azi am facut prima descoperire epocala : este cantina in Valenciennes. Superb.

Stau cateodata si ma intreb care este varsta mea.
Cred ca astazi am cam 22 de ani, si cred ca variaza cu un an de la zi la zi deci am 21-23 de ani in functie de cum dorm ce mananc, cum ma simt. Cam asa. Sa deduc de aici ca am fost un copil precoce? Nu cred... tind sa cred ca am aceasta varsta de vro 4-5 ani. Ciudat, nu? E bine? E rau? Cred ca ar fi rau doar daca nu m-as comporta in concordanta cu varsta ... dar asa... cred ca e ... natural.

Inca ceva : stiti cum e cu parerile de rau? Sunt tot timpul neavenite. Din cand in cand mai am pareri de rau, ce stupid ... Cat de consumatoare de timp, energie si buna dispozitie sunt.
Nu spun ca ar trebui sa umblam mereu cu limba scoasa de atata zambet, tristetea e naturala, normala, regretele nu :)

Intelege cineva ce spun? :)
Sa cer ajutor specializat? :))

Tu ce varsta ai ... mai, baiete?


http://www.trilulilu.ro/carmenviorica/5b5b310dbe8980