Fara introducere. Direct.
Sunt melodii care le percep la nivel fizic.
Mai clar ... sunt melodii care atunci cand le ascult ... dor. Fizic.
Sunt si melodii care ma baga intr-un fel de stare de transa.
Hai sa va dau melodia zilei de azi. Gresit. A saptamanii.
Voila : http://www.youtube.com/watch?v=7RkWs6P2IwE
Care este efectul acestei melodii? Aceasta melodie ... nu stiu. Ascultati-o.
miercuri, 25 februarie 2009
luni, 16 februarie 2009
Jurnal de calatorie
Vineri 13.02.2009
Patru oameni. O singura destinatie (discutabil...), un singur tel, sa cucereasca vf Giumalau.
In ordinea numerelor de pe tricou : Razvan - zis BP, Catalin - zis Bila, Catalin - zis Kataro si Marian, eu - zis Omul Muntelui. Ha!
Se stia si era sigur (50%) ca merge toata lumea. Asa este in cadrul acestui grup, oricand, la ORICINE, se poate sa "intervina ceva". Fara exceptii. :D
Initial, hotarasem sa parcurgem traseul Zugreni - Cabana Giumalau - Vf Giumalau. Vineri, dupa ce am sunat la cabana si mi s-a spus de acolo ca e foarte greu acest traseu iarna, am aflat de la ceilalti din grup ca oricum nu am mai fi mers pe acest traseu.
Urma sa mergem: Rusca - Cabana Giumalau - Vf Giumalau.
Pentru a fi mai edificator gradul de organizare, precizez ca eu eram organizatorul si ca in acest grup mi se spune (ei cred ca in gluma), Omul Muntelui.
Sambata 14.02.2009
M-am trezit plin de ciuda si de naduf la ora 4 si ceva dimineata. Ceasul nu sunase, ceilalti ne asteptau deja jos, in fata blocului la masina. Deja eu, organizatorul, intarziasem. Grav.
Ne suim toti intr-o frumoasa masina mare si spatioasa, foarte bine merge, tin pe aceasta cale sa transmit ca masina e de vanzare... Asa ... ramasesem la ... ne suim, si plecam la munte.
Pe la ora noua si jumatate am inceput urcusul. Vom merge pe un drum forestier. Mi s-a spus ca aproape jumatate din drumul pana la cabana se poate parcurge cu masina. Noi am lasat-o aproape de sat. Amicul nostru, posesorul este nebun. Citez : "am lasat-o cum nu se poate mai prost, nici in sat sa fie case, nici suficient de departe cat sa nu o vada nimeni".
Pe langa rucsac au mai fost si grijile care ii apasau pe umeri. S-a vazut din plin. Urca mai greu...
In prima faza a urcusului avem parte de un peisaj trist. O multime de copaci taiati si de dealuri despadurite. Trist. Nu am sa dezvolt ideea.
Pe masura ce urcam, drumul devine tot mai dificil, dispar urmele de tractor, si odata cu ele si privelistile despadurite. E frumos aici. Creste stratul de zapada, acu la fiecare pas ne afundam in 20-30 cm de zapada, pe alocuri mai mult, zapada ajungand pana la genunchi. Mergem greu ... cu pauza destul de dese, unul dintre noi, tin sa va reamintesc, ducea pe umeri povara nesigurantei masinii proprietate persoanala ... il intelegeti, nu?
Zapada. Multa zapada. Nu imi dau seama de unde a venit atata zapada. Ar trebui sa se imparta uniform pe tot cuprinsul tarii, sa se bucure si oamenii muncii de la orase si sate de iarna, nu doar privilegiatii, temerarii, oamenii muntelui care se aventureaza in asa salbaticie :P. Sau ar trebui sa spun "salbaticutza" ?
Uitasem sa va spun ca trei din acesti patru temerari sunt si fotografi amatori. Dar foarte priceputi. Conditiile vitrege il avantajau pe Bila. El este cu fotografia alb-nergu, avand mai multa experienta in manipularea si compunerea imaginilor avand la dispozitie doar lumina si nuante de gri. Aici avea un avantaj clar pentru ca orice poza care o faceam parea alb-nergu. Norocul nostru, al fotografilor comuni, cei cu fotografia "in culori" s-a numit Kataro. Cine este Kataro? Este pata de culoare, tocmai ce v-am spus. El a fost modelul nostru. Nu ca si conduita, mai mult ca in "...fata mea este model...". A stat pe gaduri, a zambit, a cazut pe spate, a facut ORICE pentru a satisface nevoia noastra de implinirea prin arta, ce sa o mai lungesc ... a pozat pentru noi.
Acolo in zapada. Demential. Cred ca in anumite momente s-a simtit mai tare decat Heidi Klum. Trei opturatoare sareau pe reflectia luminii din trupul sau armonios ... Daca ar fi avut un orgasm l-am fi inteles.
Drumul serpuia, ca si cum nu as fi spus nici una din prostiile de mai sus, iar noi ne continuam drumul prin zapada intr-un peisaj superb, din care mai furam din cand in cand crampee, salvandule-le prin intermediul senzorului CCD, pe cardul SD.
Dupa patru ore de mers ... "Dar deodata un punct se misca cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Cabana. Am ajuns la cabana.
La cabana primul lucru care ne-a atras atentia. Doi caini mari si frumosi, care ne placeau asa cum erau ei. Legati. Bandit si Heidi. Faini. Daca ar fi sa am un caine, as vrea unu de asta mare.
Am mancat la cabana, ne-am minunat cat de frig era in camera in care urma sa dormim, am tras de timp, nu inteleg de ce pentru ca oricum trebuia sa urcam. Trebuia, intelegeti? Intr-un final, pe la ora 15.30 ne-am pornit spre varf.
Grieu. Grieu tare. Panta mai abrupta decat ce intampinasem pana la cabana. Zapada multa. Ceata. Marcajele le vedeam abia cand ajungeam la cativa metri de ele. Din cand in cand "click, click". Kataro zambeste. Aaaaaaa. "Click click" al meu si al lui Bila, a lui Bp-ul ... un sunet satanist ascutit, care ma temeam sa nu declanseze vro avalansa. Aparatul ala pur si simplu nu are nici o muzica.
Dupa o ora si ceva de de urcus spre varf, apar primele indoieli. Bila. Om insurat, in curand si "cu copchil acasa", ne propune sa ne intoarcem. Nu se mai vedeam nimic, drumul incepea sa coboare. La intrebarea "ce cautam noi aici?", Kataro raspundea invariabil : "moartea". BP ... din cand in cand mai spunea nimic, greutatea de pe umeri ii lua toate puterile ... intrebarea lui probabil era : "ce caut eu aici cand masina mea sta singura jos?". Raspundea Kataro : "moartea!".
In aceste conditii si cu asa echipaj, am propus, plin de curaj, (imi era frica sa vin acasa si sa spun ca nu am ajuns pe vf), sa mai mergem 10 minute in speranta ca dam de varf. Daca nu, ne intoarcem. Asa am si facut, doar ca am mai mers 2 minute, drumul tot cobora, si am decis sa ne intoarcem la ultimul semn gasit.
Din nou, providential, eu, omul muntelui. Ati spune ca ma laud cam mult. Reputatia ma precede, va asigur. Am mai mers putin in vale si am zarit inca un semn. Am mers pana la el. Incepea din nou urcusul. Dupa inca 5 minute am gasit un semn care ne aducea la cunostinta ca eram la 10 minute de a gasi ceea ce cautam. Nu moartea. Varful. Varful era la 10 minute.
Am ajuns la varf. Bila ne trasese teapa. Nu exista nici o cruce acolo. Am dedus ca nici el nu mai fusese niciodata si ne-a povestit ceva ce auzise si el de la altii. Era doar o borna. Am facut poze cu aia, daca cruce nu ... macar ceva, ce sa pui pe Hi5?
Implinire. Am gasit borna, am ajuns pe varf. Am facut poze. Poate doar Kataro era nemultumit... la urma urmei el cauta altceva.
Am coborat. Nimic notabil. Doar faptul ca BP era primul. Credea ca mergem la masina probabil.
Nu mergea ... sarea ca o capra neagra de ici colo spre disperarea lui Kataro, posesorul unui genunchi defect. Nu se stie daca era asa de nou sau daca oamenii i l-au stricat. Gresit. Altii. Kataro dupa propriile spuse este singurul OM. (Cu cine am urcat eu pe munte :|)
Ajunsi la cabana am savurat victoria. Am jucat un "tarnib". Kataro si Bp nu au nici un talent, sa nu jucati cu ei in echipa. Natural born loosers. Nici norocul nu ii ajuta, la modul ca degeaba il au. La fina, scorull era mult la zero pentru echpa "consacratilor". Noi jucam zilnic. Nu e nici un mister de ce au pierdut. Au pierdut in fata celor mai buni.
Incep sa le vorbesc filozofie. Amicii mei nu inteleg. Am ras si eu cu ei ... din solidaritate. Asta a durat vro 2, 3 ore. Hi-hi-hi ... ha-ha-ha ... "cum, fiinte luminoase? Hahahahaha". Cam asa. Nu intru in detalii, ce mai, amuzament si distractie.
Ne culcam. Bila are un sac scump. Cum sa nu dormi in el cand ai dat atatia bani? Nu a contat ca am ars un brat de lemne si ca in camera era chiar bine. S-a dezbracat aproape in fundu gol, si s-a bagat in sac. (Nu vreau sa raspund la "Cat de aproape?" - dormea langa mine...). Dimineata ne-a spus ca a transpirat tot. E bun sacul. Isi merita banii. Am sa imi cumpar si eu unul ...
Duminica 15.02.2009
Paradoxal, pe BP nu l-au mancat "ganganiile". Nu spun mai mult. E bine ca ne-am trezit toti sanatosi. Si intregi. Nemancati de ... "ganganii".
Am strans, am platit, am vrut sa platim 20 in loc de 15 roni de om, cei de la cabana ne-au refuzat. Au spus ca ceaiul si ce ne-au mai oferit nu costa. Oameni.
Am coborat "repejor". Mai scriu asa deoarece Bila este "bolnavior" cu diminutivele. Bp in frunte. Chemarea masinii. Mergem, mai radem mai glumim, dar mai putin. Cred ca resimtimtim efortul de o zi in urma.
Ajunsi la MASINA, BP s-a pus in genunchi si a sarutat pamantul din jurul ei. A fost modul sau de a multumi divinitatii ca EA era intreaga. Noi toti ne-am bucurat cand am vazut-o teafara. Am incins o hora in jurul ei. - Trebuia si putin SF in toata povestirea.
Am scris cam mult. Gata. Ce am invatzat de aici? Ca la munte e frumos si ar trebui si voi sa mergeti. Na! Dixit.
Patru oameni. O singura destinatie (discutabil...), un singur tel, sa cucereasca vf Giumalau.
In ordinea numerelor de pe tricou : Razvan - zis BP, Catalin - zis Bila, Catalin - zis Kataro si Marian, eu - zis Omul Muntelui. Ha!
Se stia si era sigur (50%) ca merge toata lumea. Asa este in cadrul acestui grup, oricand, la ORICINE, se poate sa "intervina ceva". Fara exceptii. :D
Initial, hotarasem sa parcurgem traseul Zugreni - Cabana Giumalau - Vf Giumalau. Vineri, dupa ce am sunat la cabana si mi s-a spus de acolo ca e foarte greu acest traseu iarna, am aflat de la ceilalti din grup ca oricum nu am mai fi mers pe acest traseu.
Urma sa mergem: Rusca - Cabana Giumalau - Vf Giumalau.
Pentru a fi mai edificator gradul de organizare, precizez ca eu eram organizatorul si ca in acest grup mi se spune (ei cred ca in gluma), Omul Muntelui.
Sambata 14.02.2009
M-am trezit plin de ciuda si de naduf la ora 4 si ceva dimineata. Ceasul nu sunase, ceilalti ne asteptau deja jos, in fata blocului la masina. Deja eu, organizatorul, intarziasem. Grav.
Ne suim toti intr-o frumoasa masina mare si spatioasa, foarte bine merge, tin pe aceasta cale sa transmit ca masina e de vanzare... Asa ... ramasesem la ... ne suim, si plecam la munte.
Pe la ora noua si jumatate am inceput urcusul. Vom merge pe un drum forestier. Mi s-a spus ca aproape jumatate din drumul pana la cabana se poate parcurge cu masina. Noi am lasat-o aproape de sat. Amicul nostru, posesorul este nebun. Citez : "am lasat-o cum nu se poate mai prost, nici in sat sa fie case, nici suficient de departe cat sa nu o vada nimeni".
Pe langa rucsac au mai fost si grijile care ii apasau pe umeri. S-a vazut din plin. Urca mai greu...
In prima faza a urcusului avem parte de un peisaj trist. O multime de copaci taiati si de dealuri despadurite. Trist. Nu am sa dezvolt ideea.
Pe masura ce urcam, drumul devine tot mai dificil, dispar urmele de tractor, si odata cu ele si privelistile despadurite. E frumos aici. Creste stratul de zapada, acu la fiecare pas ne afundam in 20-30 cm de zapada, pe alocuri mai mult, zapada ajungand pana la genunchi. Mergem greu ... cu pauza destul de dese, unul dintre noi, tin sa va reamintesc, ducea pe umeri povara nesigurantei masinii proprietate persoanala ... il intelegeti, nu?
Zapada. Multa zapada. Nu imi dau seama de unde a venit atata zapada. Ar trebui sa se imparta uniform pe tot cuprinsul tarii, sa se bucure si oamenii muncii de la orase si sate de iarna, nu doar privilegiatii, temerarii, oamenii muntelui care se aventureaza in asa salbaticie :P. Sau ar trebui sa spun "salbaticutza" ?
Uitasem sa va spun ca trei din acesti patru temerari sunt si fotografi amatori. Dar foarte priceputi. Conditiile vitrege il avantajau pe Bila. El este cu fotografia alb-nergu, avand mai multa experienta in manipularea si compunerea imaginilor avand la dispozitie doar lumina si nuante de gri. Aici avea un avantaj clar pentru ca orice poza care o faceam parea alb-nergu. Norocul nostru, al fotografilor comuni, cei cu fotografia "in culori" s-a numit Kataro. Cine este Kataro? Este pata de culoare, tocmai ce v-am spus. El a fost modelul nostru. Nu ca si conduita, mai mult ca in "...fata mea este model...". A stat pe gaduri, a zambit, a cazut pe spate, a facut ORICE pentru a satisface nevoia noastra de implinirea prin arta, ce sa o mai lungesc ... a pozat pentru noi.
Acolo in zapada. Demential. Cred ca in anumite momente s-a simtit mai tare decat Heidi Klum. Trei opturatoare sareau pe reflectia luminii din trupul sau armonios ... Daca ar fi avut un orgasm l-am fi inteles.
Drumul serpuia, ca si cum nu as fi spus nici una din prostiile de mai sus, iar noi ne continuam drumul prin zapada intr-un peisaj superb, din care mai furam din cand in cand crampee, salvandule-le prin intermediul senzorului CCD, pe cardul SD.
Dupa patru ore de mers ... "Dar deodata un punct se misca cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Cabana. Am ajuns la cabana.
La cabana primul lucru care ne-a atras atentia. Doi caini mari si frumosi, care ne placeau asa cum erau ei. Legati. Bandit si Heidi. Faini. Daca ar fi sa am un caine, as vrea unu de asta mare.
Am mancat la cabana, ne-am minunat cat de frig era in camera in care urma sa dormim, am tras de timp, nu inteleg de ce pentru ca oricum trebuia sa urcam. Trebuia, intelegeti? Intr-un final, pe la ora 15.30 ne-am pornit spre varf.
Grieu. Grieu tare. Panta mai abrupta decat ce intampinasem pana la cabana. Zapada multa. Ceata. Marcajele le vedeam abia cand ajungeam la cativa metri de ele. Din cand in cand "click, click". Kataro zambeste. Aaaaaaa. "Click click" al meu si al lui Bila, a lui Bp-ul ... un sunet satanist ascutit, care ma temeam sa nu declanseze vro avalansa. Aparatul ala pur si simplu nu are nici o muzica.
Dupa o ora si ceva de de urcus spre varf, apar primele indoieli. Bila. Om insurat, in curand si "cu copchil acasa", ne propune sa ne intoarcem. Nu se mai vedeam nimic, drumul incepea sa coboare. La intrebarea "ce cautam noi aici?", Kataro raspundea invariabil : "moartea". BP ... din cand in cand mai spunea nimic, greutatea de pe umeri ii lua toate puterile ... intrebarea lui probabil era : "ce caut eu aici cand masina mea sta singura jos?". Raspundea Kataro : "moartea!".
In aceste conditii si cu asa echipaj, am propus, plin de curaj, (imi era frica sa vin acasa si sa spun ca nu am ajuns pe vf), sa mai mergem 10 minute in speranta ca dam de varf. Daca nu, ne intoarcem. Asa am si facut, doar ca am mai mers 2 minute, drumul tot cobora, si am decis sa ne intoarcem la ultimul semn gasit.
Din nou, providential, eu, omul muntelui. Ati spune ca ma laud cam mult. Reputatia ma precede, va asigur. Am mai mers putin in vale si am zarit inca un semn. Am mers pana la el. Incepea din nou urcusul. Dupa inca 5 minute am gasit un semn care ne aducea la cunostinta ca eram la 10 minute de a gasi ceea ce cautam. Nu moartea. Varful. Varful era la 10 minute.
Am ajuns la varf. Bila ne trasese teapa. Nu exista nici o cruce acolo. Am dedus ca nici el nu mai fusese niciodata si ne-a povestit ceva ce auzise si el de la altii. Era doar o borna. Am facut poze cu aia, daca cruce nu ... macar ceva, ce sa pui pe Hi5?
Implinire. Am gasit borna, am ajuns pe varf. Am facut poze. Poate doar Kataro era nemultumit... la urma urmei el cauta altceva.
Am coborat. Nimic notabil. Doar faptul ca BP era primul. Credea ca mergem la masina probabil.
Nu mergea ... sarea ca o capra neagra de ici colo spre disperarea lui Kataro, posesorul unui genunchi defect. Nu se stie daca era asa de nou sau daca oamenii i l-au stricat. Gresit. Altii. Kataro dupa propriile spuse este singurul OM. (Cu cine am urcat eu pe munte :|)
Ajunsi la cabana am savurat victoria. Am jucat un "tarnib". Kataro si Bp nu au nici un talent, sa nu jucati cu ei in echipa. Natural born loosers. Nici norocul nu ii ajuta, la modul ca degeaba il au. La fina, scorull era mult la zero pentru echpa "consacratilor". Noi jucam zilnic. Nu e nici un mister de ce au pierdut. Au pierdut in fata celor mai buni.
Incep sa le vorbesc filozofie. Amicii mei nu inteleg. Am ras si eu cu ei ... din solidaritate. Asta a durat vro 2, 3 ore. Hi-hi-hi ... ha-ha-ha ... "cum, fiinte luminoase? Hahahahaha". Cam asa. Nu intru in detalii, ce mai, amuzament si distractie.
Ne culcam. Bila are un sac scump. Cum sa nu dormi in el cand ai dat atatia bani? Nu a contat ca am ars un brat de lemne si ca in camera era chiar bine. S-a dezbracat aproape in fundu gol, si s-a bagat in sac. (Nu vreau sa raspund la "Cat de aproape?" - dormea langa mine...). Dimineata ne-a spus ca a transpirat tot. E bun sacul. Isi merita banii. Am sa imi cumpar si eu unul ...
Duminica 15.02.2009
Paradoxal, pe BP nu l-au mancat "ganganiile". Nu spun mai mult. E bine ca ne-am trezit toti sanatosi. Si intregi. Nemancati de ... "ganganii".
Am strans, am platit, am vrut sa platim 20 in loc de 15 roni de om, cei de la cabana ne-au refuzat. Au spus ca ceaiul si ce ne-au mai oferit nu costa. Oameni.
Am coborat "repejor". Mai scriu asa deoarece Bila este "bolnavior" cu diminutivele. Bp in frunte. Chemarea masinii. Mergem, mai radem mai glumim, dar mai putin. Cred ca resimtimtim efortul de o zi in urma.
Ajunsi la MASINA, BP s-a pus in genunchi si a sarutat pamantul din jurul ei. A fost modul sau de a multumi divinitatii ca EA era intreaga. Noi toti ne-am bucurat cand am vazut-o teafara. Am incins o hora in jurul ei. - Trebuia si putin SF in toata povestirea.
Am scris cam mult. Gata. Ce am invatzat de aici? Ca la munte e frumos si ar trebui si voi sa mergeti. Na! Dixit.
luni, 9 februarie 2009
Despre ... despre ura. Uraaaaaaaaa! :)
Salut.
Ma gandesc ca tot omul are in jurul sau cateva persoane dragi, la care tine foarte mult.
Pana aici nimic special. Va intrebati : iar ne plictiseste asta? :)
Acu vine intrebarea care ma framanta pe mine personal. Ce ar trebui sa faca una din aceste persoane la care tineti foarte mult (ex: mama, tata, iubita, iubitul, frate , sora), incat sa ajungeti sa ii urati.
De fapt, intrebarea mea initiala ar fi fost : exista ceva care aceste persoane sa faca, sa va determine sa ii urati?
Eu am fost tentat sa cred ca nu, ca nimic din ceea ce ar face aceste persoane nu mi-ar declansa ura fata de ele. Si raman la acceasi parere. Poate altceva. Nedumerire. Stupefactie. Enervare. Multa enervare. Dar ma gandesc ... ura? Ura nu.
Am primit si raspunsuri de "da ... se poate...".
Acu ma vad pus in postura de a cere anumite comenturi la acest post, iar pentru asta ar trebui sa il scot din anonimat :). Asa ca ...voila !
Ma gandesc ca tot omul are in jurul sau cateva persoane dragi, la care tine foarte mult.
Pana aici nimic special. Va intrebati : iar ne plictiseste asta? :)
Acu vine intrebarea care ma framanta pe mine personal. Ce ar trebui sa faca una din aceste persoane la care tineti foarte mult (ex: mama, tata, iubita, iubitul, frate , sora), incat sa ajungeti sa ii urati.
De fapt, intrebarea mea initiala ar fi fost : exista ceva care aceste persoane sa faca, sa va determine sa ii urati?
Eu am fost tentat sa cred ca nu, ca nimic din ceea ce ar face aceste persoane nu mi-ar declansa ura fata de ele. Si raman la acceasi parere. Poate altceva. Nedumerire. Stupefactie. Enervare. Multa enervare. Dar ma gandesc ... ura? Ura nu.
Am primit si raspunsuri de "da ... se poate...".
Acu ma vad pus in postura de a cere anumite comenturi la acest post, iar pentru asta ar trebui sa il scot din anonimat :). Asa ca ...voila !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)