Pentru ca mi se cuvine!

Buh!
O buna perioada am trait cu impresia partial adevarata ca sunt minunat.
In tot acest timp m-am ocupat cu ce se ocupatoti minunatii . M-am admirat in oglinda, am judecat oamenii, i-am pus pe categorii, i-am etichetat, cum ar veni ca m-am simtit bine, fu distractie.

La un momentdat am inceput sa observ oameni "obisnuiti" , "banali", "fraieri" in general, care faceau minunatii mai minunate ca ale mele. Atunci am inceput sa ma intreb ...
Si, si ... am ajuns la concluzia ca : ahh, frumosule, minunatule, istetule ia te uita ca nu esti singurul!
Si poate ca nici atat de toate celea precum ma credeam.
Problema la acesti "minunati" este ca ajung foarte usor la concluzia ca li se cuvine. Ca pot obtine foarte usor aproape orice, ca regulile sunt pentru fraieri, pentru cei care nu pot sa se ridice precum crema, deasupra.
Acu citind ce am scris, ma gandesc : "ei, nu cred ca eram atat de rau" :)).

"Au trecut ani ... si viata s-a schimbat ..."
Cei ce citesc probabil spera ca revelatia am avut-o ieri :)).

Au trecut ani, spuneam, si uite-ma fata in fata cu un exemplar din aceasta categorie. Ce e mai trist este ca are 30 de ani.
George ii spune .
Dupa ce l-am vazut odata in viata si mi-a povestit apoi la telefon cum ca are o prietena pe care o iubeste foarte mult si ca el renunta la multe sa vina aici in Belgia, m-a intrebat cam cat costa curvele pe aici. Apoi foarte natural m-a intrebat daca nu cumva vreau sa ma mut de unde stau si cand vine sa ma mut cu el, stam si noi ca baietii. Asa! Pur si simplu.

Este ora 11 seara. Ma suna sa ma intrebe daca il pot gazdui o noapte. Era prin Luxembourg. Cam la 3 ore de unde stau eu. Nu cu o zi inainte, nu la o ora decenta.
Stau si ma interb daca sa ma duc sa ii fac ceva de mancare. Poate i-o fi foame. Asa e omeneste nu? Plus ca noi romanii suntem renumiti pentru ospitalitatea noastra.

I-am spus ca daca ajunge pana la ora 1 sa imi dea un telefon. Apoi ma culc.
Nu imi place individu. De asta judec asa. Daca imi parea simpatic, probabil ca as fi gandit : pfff ... a mers 2 zile cu masina, macar atat pot sa fac si eu sa il ajut pe om...
Ma consider un om norocos, care a avut parte de oameni care l-au ajutat in viata. Ar trebui deci, sa dau si eu la randul meu.
Intrebarea este : lui?
Cazul de fata este un exemplu graitor al neputintei de a spune nu din prima. Iar gandul ca il ajut este de fapt o amagire. Am ezitat sa spun nu din prima, un nu scurt, pentru ca a existat o secunda cand am fost slab si m-am gandit : "oare ce o zice asta? ca nu vreau sa il ajut macar cu atat...".
Adevarul este ca nu imi pasa ce ar fi gandit, pentru ca nu imi pasa de el, pentru ca mi-e putin mai mult decat indiferent: mi-e antipatic.

Am sa ii fac un bine. Ce bine pot sa ii fac eu? Sa il gazduiesc o noapte? Asta nu ar fi neaparat un bine. Sau ar fi unul mic. Eu vreau sa fac ceva cu adevarat maret pentru el. Am sa fiu sincer cu el. Am sa ii spun ca e cu vaca.
Poate ca daca ar fi fost mai multi oameni sinceri cu el, se ducea din prima la hotel acu. Iar eu as fi dormit si nu as mai fi stat sa scriu prostiile astea. Iar voi ati fi facut ceva interesant in loc sa le cititi. Si lumea ar fi fost un loc mai bun. Dar nu este. Si pentru toate astea, de vina este ... George!

Revenind la povestitor : bineinteles ca asta e un fel de barfa. Si bineinteles ca e un exemplu de etichetare a unei persoane. In acest caz George.

Odata cineva mi-a spus ca ma cred prea tare.